marți, 18 octombrie 2011

Tura de recunoaştere Maros Bike Marathon

In data de 11 septembrie 2011, echipa MarosBike a organizat o tura de recunoastere a traseului de 50 km Maros Bike Marathon.

Au fost 2 puncte de intalnire cu riderii:

Primul punct, a fost la ora 09:30 – Parcarea de dupa podul de pe Calea Floresti din Cluj, iar al 2-lea la ora 10:20 – Parcarea de langa barajul lacului Gilău.

Vroiam de mult timp sa fac tura de recunoastere, asa ca am vrut sa ajung cu orice pret la tura de recunoastere.

Am reusit sa il conving si pe Ovidiu sa vina.

Asadar, m-am trezit dimineata la ora 7:00, am mancat, mi-am facut rucsacul, mi-am pus mancare pe traseu, sculele, mi-am verificat bicicleta, iar la ora 8:00 m-am intalnit cu Ovidiu la OMV in Dej.


Am urcat bicicletele in masina lui Ovidiu, si am pornit la drum.

La ora 9:10 am ajuns la parcarea de dupa podul de pe Calea Floreşti, si... am stat putin pe ganduri: Ce sa facem? Pornim de aici ? Aveam de facut in jur de 90km in cazul acesta. Sau pornim de langa Lacul Gilău? Aveam de facut doar 50 km.

Pana la urma, ne-am hotarat: "Pornim de la Gilău". Zis si facut... pornim spre Gilău, cu o mica oprire la Polus Center - Careffour, de unde ne-am cumparat bautura energizanta si ciocolata.

Am ajuns la barajul de la Gilău, i-am asteptat pe biciclisti, si intr-un final am pornit.



Prima data nu mi-a venit sa cred ca sunt la o tura de recunoastere ! Au fost mai mult de 50 biciclisti in "grupa", parca eram la concurs.

Asadar, pornim... noi cu bicicletele noastre, si ceilalti cu biciclete "trăznet". Primul lucru care mi-a trecut prin cap in momentul acela... a fost: " mergem... mergem... de coborat .. coboram... daaa cand vine vorba de urcat, cu bicicletele noastre... cred ca o sa ramanem in urma....".



Prima parte din traseu, partea de asfalt, am tinut pasul cu grupul. Apoi, cand a inceput urcarea pe drumul neasfaltat, urcare cu o lungime de 15 km, am ramas in urma... si... mai in urma... si, decat sa ne fortam sa urcam pe bicicleta... mai bine pe langa ea...

Si... grupul se indeparteaza... si... iar se indeparteaza... pana nu l-am mai vazut deloc.

In gandul meu: "buna treaba... suntem pe cont propriu. Acum, nu avem altceva de facut, decat sa imi aduc eu aminte tot traseul de anul trecut". Ne continuam incetisor drumul... urcam... pana cand... din spate... se aud foşnete...?!


Ne uitam in spatele nostru, un biciclist, care se pare ca a intarzaiat putin din program, ne-a ajuns din urma:

-Salut, ce faceţi ?

-Salut, daaa ia... urcăm...!

-Grupul e departe ?

-Păi, nu ştim, ne-am desparţit de la începutul urcării de grup, şi de atunci nu l-am mai văzut...

-Cam câţi biciclişti sunt în grup?

-Vreo 50.

-Aaaa.... înseamnă că nu este departe. Dar cu bicicletele astea care îi treaba?

-Dapoi, uite... biciclete vechi... care nu vreau să urce.... care se dezbină.

-Nu-i bai, caută pe net marca (nu am reţinut marca)...de biciclete... sunt la ofertă şi sunt bune...

- Daaa cam cât costă...? [ Intreb eu, aşa... cu juma de gură ]

- De la 6000 lei în sus.

Si, cand sa ii mai pun o intrebare... deja a trecut de noi.

In gandu meu, iarasi, ce sa zic?!: "Trebuia sa il intreb pe asta, pe unde e traseul, sa ne zica niste repere, sa nu ne ratacim...Trebuia sa ii cer un numar de telefon... Daca ne ratacim in mijlocul muntilor? Sper sa mai treaca cineva pe langa noi, sa il pot intreba... Daca  pe primul nu am reusit sa il intreb, macar pe al 2-lea sa il intreb.

Si... ne continuam drumul, tot pe langa biciclete... si ne mai oprim, si mai bem o gura de apa, si mai vorbim putin, si niste poze... si tot asa... pana cand, vedem  o bicicleta culcata pe partea stanga a drumului, in mijlocul padurii. In gand: "Pfoai... perfect, acuma il intreb pe rider-ul asta sa ne zica traseul,  sau, daca nu, macar niste repere, sa nu ne ratacim..."

Era un baiat asa, cam de varsta noastra... manca coarne/maciese ( nu cunosc ) de pe marginea traseului.. Ne apropriem de el, si ii "torn" asa... deodata cate 10 intrebari,  ca sa nu cumva sa ratez iarasi ocazia. Si dupa ce imi bat gura asa... intreband, dupa ce am terminat... Baiatul cu o fata speriata, se uita cu ochi mari la mine... si imi zice cu jumatate de gura:

-Do you speak English ?! Eu venit sunt Germania.


Io, de colo' cu  fata cazuta la pamant, distrus, dezamagit si speriat de "fata speriata" a germanului zic cu sfert de gura: ok... ok .... Good luck !  Era clar, germanul nu avea de unde cunoaste traseul...

Si continuam drumul... in speranta, ca o sa vina si a 3-a sansa...

Si, nu trec 5 minute.... ca se aud fosnete... Ovidiu catre mine:

-Uite, mai vine cineva...

-Ǎsta e germanu ! Să îl lăsăm să ne întreacă !

Nici nu ma mai uit in spate.... ca l-am mai vazut pe german, nu mai vreau sa il vad si a 2-a oara.

Asadar, fosnetele tot mai tare... si mai tare... pana ne depasesc...

Cand imi ridic privirea... Deja era departe... dar, ce sa vezi? Nu era germanu.... era o femeie de vreo 35 ani care pedala sa ajunga grupul din urma. Nu am mai apucat sa o strig...

Asta deja era prea de tot. 3 ocazii, si niciuna nu am prins-o. Deci... clar... ori  ma ajuta memoria... ori ne ratacim in munti, si ajungem pe undeva...

Intr-un final, am ajuns la primul punct de alimentare, la capatul urcarii, la Manastirea Muntele Rece.

Ne oprim, mancam, bem apa, ne umplem bidoanele, si stam la cateva povesti. Intre timp.... germanul ne ajunge din urma.... si.. trece de noi, si ... la manastire, in loc sa faca dreapta, pe traseu, a facut stanga, pe un alt drum, care nu stiu pe unde duce... Am crezut ca isi reazama bicicleta de un copac din partea stanga, si face si el o pauza... dar, dus a fost...

Pornim iarasi la drum... coboram de la Manastirea Muntele Rece, spre portiunea "Austria" si... dam de o poarta inchisa care inchidea complet drumul.. Ne oprim, sar eu inainte poarta, iar Ovidiu imi da pe rand bicicletele, dupa care sare si el si ne continuam drumul.


Imediat dupa poarta inchisa... dam peste alt obstacol: o intersectie de drumuri in mijlocul padurii.

Naaa Buna treaba ! Acu'i Acu... Stanga sau dreapta?! Pe unde o luam ?! Eram in mijlocul padurii... deci, nu aveam in jur decat copaci. Nu ne-am putut orienta in acest caz. Ma cobor de pe bicicleta si ma uit pe pamant... poate se vad ceva urme de roata...   Vedeam urme... dar, erau in amandoua directiile.

Eram derutat, eram distrus, dezamagit, cu fata la pamant. Asta era buna ! Chiar buna ! Dar, totusi, mi-am amintit ! Am avut numarul de telefon a lui Elisei Miron, cel care se ocupa de concurs, care era impreuna cu grupul in fata noastra ... si, il sun...

-Salut.... sunt Paul Cîmpan, poate mă cunoşti, am mai vorbit cu tine...

-Aaa... salut !

-Mă, deci, avem aici o problemă ! Ne-am rătăcit... suntem în mijlocul pădurii, am coborât de la mănăstire, am trecut de poarta închisă, şi am ajuns la o intersecţie de drumuri. Singurul reper pe care pot sa ţi-l dau este un buştean mare în mijlocul intersecţiei.

-Hmmm... aaa, da, o iei la stânga ! Dar, voi cum v-aţi despărţit de grup?

-Păi, noi nu suntem cu biciclete aşa bune, şi nu am făcut faţă de la începutul urcării.

-Aaa... păi, eu zic să coborâţi până la drumul principal, şi să o luaţi pe drumul principal spre Cluj, pentru că o să dureze o veşnicie până ajungeţi la capătul traseului.

-O să ne înţelegem să vedem ce facem... dacă continuăm sau nu.

-Apropo, a fost un german cu noi în grup, care a rămas în urmă. Nu l-aţi întâlnit?

-Aaa.. da, l-am văzut, s-a rătăcit la mănăstire şi a luat-o la stânga.

-Aaa, ok atunci.

Si uite asa... am fost putin bucuros... ca am rezolvat problema.

Trecem de intersectie... si imediat, o alta poarta inchisa. " Ba, dar, deja ma enerveaza... mai nimerim multe porti inchise pe traseu asta?". Trecem iarasi de poarta si ne continuam drumul.

Trecem prin zona "Austria"(cea mai frumoasa parte din traseu ), trecem peste un parau, si incepe iara urcarea.

Urcam in jur de 100 m, si dam iarasi de o intersectie cu 3 drumuri. Buna treaba si asta ! Nu-i bai ! Scot telefonul, si dau' sa sune... dar, cand ma uit pe telefon... " No Signal". Eram intre munti, intr-o vale, si nu aveam semnal.

Asta iara-i treaba buna... Ce facem acuma?

Ma iau pe unul dintre drumuri, si urc putin, pe jos, in recunoastere... urc 50m, iarasi o intersectie de 3 drumuri. ". Ma intorc, ma uit dupa urme de roti... nu se vedea nimic...

"Ooo baga-mias picioru"....Nu avem ce face... Mergem pe un drum, si... daca nu e bun, ne intoarcem.

Asadar, o luam pe un drum, care a coborat prin padure o jumatate de kilometru, dupa care, ne-am trezit, in curtea unei case cu 2 caini care latrau la noi.

Bun... asta sigur nu e drumul... Ne inoarcem, si o luam pe urmatorul drum. Nu stiu cum se face dar,  de data asta, se pare cam nimerit traseul. Si, din fericire am recunoscut si unele parti din traseu.

Ne aflam deci, acum, in Culmea Paltinei. O urcare foarte abrupta pe o caldura grea de suportat. In ciuda acestui fapt eu ma simteam foarte bine. Nu eram obosit, nu ma durea nimic aveam inca putere si energie sa continui. Dar, Ovidiu se pare ca este exact invers, era foarte obosit, facea pauze din 10 in 10 secunde, si nu mai putea impinge bicicleta pana in varful culmii. Eu vroiam cu orice pret sa ajung grupul din urma asa ca... stau putin si ma gandesc: Eu ma simt perfect, nu sunt obosit, nu ma doare nimic, doar cu moralul la "pamant", iar Ovidiu e foarte obosit. Asa ca imi stric putin din energia mea, il ajut si ii urc si bicicleta lui pana in varful culmei.

Am urcat amandoua bicicletele si am stat putin sa facem o scurta pauza de 5 minute. Apoi, am pornit coborarea de pe Culmea Paltinei, o coborare destul de abrupta, cu multe crengi, multi spini si multi bolovani. Din aceasta cauza, am inceput sa cobor usor panta.
Ca de obicei, am avut mici probleme cu orientarea, dar se pare ca am luat-o pe traseul bun.
Asadar, coboram vreo 2 km, si dintr-o data, simt un miros de cauciuc ars. Opresc. Ma uit direct la sabotii de la frana pentru ca stiam ca numai de acolo  poate veni mirosul. Pun mana si... Atat mi-a trebuit ! M-am fript la degete !

Naaa ! Buna treaba si asta... mi-o trebuit sa cobor usor cu franele la maxim ! Nici o problema... daca nu o mers usor... sa ii "dam tare", atunci !

Si, coboram cu viteza si incercam cat putem sa ocolim bolovanii, crengile si tufisurile, si nu mai ating franele deloc. Si coboram cu viteza pe restul pantei, pana ajungem intr-un mic sătuc de munte, mai degraba un cătun... Si, iarasi dam de o intersectie.

Iarasi nu imi aduc aminte traseul... ma uit in stanga si in dreapta... si, dintr-o data imi sare in ochi: roata de pe fata a mea era pe janta.

Buna treaba iarasi ! Mi-a trebuit sa bag viteza pe bolovani ascutiti ! Nici o problema, in 2 minute fac pana si ne punem in miscare. Rapid intorc bicicleta invers, ii dau roata jos, scot camera, scot petice, si lipesc peticul de camera. Astept 30 secunde, si cand sa umflu camera, sa vad daca tine, dau pompe dejaba. Buna treaba ! Nu tine peticul !

Iau jos peticul, pun altul, la fel si de data asta.
Gata... deja eram distrus total. Chiar daca nu eram obosit, cu moralul eram distrus de tot !
Daca inainte vroiam sa ajung cu orice pret grupul din spate, de data asta, am "abandonat misiunea". Gata... spre casa nu se mai poate. Am facut jumate din traseu (25 Km) in 6 ore. Nici nu vroiam sa ma gandesc la cealalta jumate de traseu.

Intrebăm un taran din satucul acela care e scurtatura spre drumul principal. Ne-a aratat drumul, dar se pare ca numai scurtatura nu a fost ! Drumul care ni l-o aratat el, o avut vreo 3 km, iar noi puteam ajunge pe traseul de la concurs pe o scurtatura de 1 km. Asta e ! Daca nu cunosti locurile, daca nu ai un GPS la tine... te bazezi pe mosi si babe.

Intre timp, mergand spre drumul principal mai fac o oprire sa mai pun un petic. Dar, la fel... nu tine nici al 3-lea petic.

Am ajuns intr-un final la drumul principal si am pornit spre Cluj. Trebuia sa vina masina dupa noi, asa ca am putea scurta putin distanta, miscandu-ne spre Cluj.
Si in timp ce mergeam eu pe langa bicicleta, cu pana la roata pe fata... mi se desface cauciucul de pe roata si mi se incalceste pe la frane...
Ma opresc iarasi sa dau roata jos sa aranjez cauciucul, si cu ocazia asta pun al 4-lea petic. Din pacate nici al 4-lea nu a tinut.

Intr-un sfarsit, a ajuns masina dupa noi, si am ajuns cu bine acasa... Dupa ore de chinuri, dezorientari, ore de peripetii si de avenTuri...

2 comentarii: